Nasii

Se spune ca, in preajma unui inger, miroase a flori, iar in preajma unui monstru, a sange. In preajma lui Ingmar Bergman si a lui Michelangelo Antonioni miroase a pelicula incinsa, a creieri incinsi, a viata incandescenta, miroase a arta pura, nemanjita de compromis.

Bergman despre Antonioni

Cu niste ani in urma, l-am intalnit personal pe Costa Gavras, tot un mare regizor, chiar daca dintr-o alta generatie. Eram la o serata organizata la incheierea filmarilor pentru Amen. Am fost prezentata, am intins mana, regizorul a intins mana, a luat-o pe-a mea si mi-a tinut-o calm intr-a lui pret de cateva secunde. M-a privit in ochi cu blandete si am schimbat cateva vorbe obisnuite, ca intre oameni obisnuiti.

Fara morga, fara complezente, cu voce joasa si discurs colocvial, ca intre cunostinte vechi. Fireste ca nu eram cunostinte vechi, dar asta a fost senzatia mea atunci si asa a ramas peste ani. Inca sub impresia acestei, poate unice, intalniri, am privit in jur restul invitatilor si, prin raportare la maretia unui personaj pe care il voi admira mereu pentru firescul si eleganta de a ramane un simplu om intre oameni, am facut categorii separate in care am inclus : cretinii cu diploma si fara diploma, « figurantii de Buftea », cocotele de un sex, altul sau ambele, greii piliti, greii in curs de pilire, timizii inghesuiti in colt, sclipitorii fara sau cu sclipici, intelectualii rasati, etc.. Atunci am inteles ca un om mare este mare pentru marile lui realizari, chiar daca este marunt de statura si zambeste tuturor cu ingaduinta. A zambi celorlalti, doamenlor si domnilor,  nu este o dovada de slabiciune, este una de maretie a spiritului. Cati dintre noi ne permitem sa zambim deschis celorlalti ?! Asta chiar este o intrebare la care mi-as dori sa-mi raspundeti…

Costa Gavras

In decursul timpului am avut sansa sa cunosc « pe viu » mari cineasti ai lumii. Actori mari, regizori, directori de imagine, scenaristi. I-am privit, i-am ascultat, le-am urmarit opera, am incercat sa o inteleg si am invatat de la ei, in ore sau chiar minute, cat din zeci de enciclopedii. Cine spunea ca oamenii Terrei se afla in criza de modele ?! Chiar tu-insuti, in momentele tale bune, poti fi un model pentru tine-insuti.

Mi-as fi dorit sa-i cunosc pe Ingmar Bergman si pe Michelangelo Antonioni, asa cum mi-as dori sa-i cunosc pe Tarantino, Von Trier, Spielberg, Scorsese si nu numai. Nu e timpul pierdut, insa. Cu ei si opera lor si a celorlalti de talia lor nu se poate spune ca pierzi timpul. Castigi fiecare moment din cele 120 minute, cat dureaza filmul si, apoi, toate minutele care urmeaza.
Iata ca, in aceeasi zi, doi monstri sacri ai cinematografiei mondiale au devenit, cu siguranta, ingeri. Si-au deschis usor aripile de celuloid si au inceput un nou shooting, un nou proiect cinematografic, cel al nemuririi printre muritori.

 Michelangelo Antonioni

La 29 septembrie 1912 se naste la Ferrara Michelangelo Antonioni, pe care René Prédal il numea „principalul fondator ai filmului modern”. Antonioni nu a facut studii de specialitate in cinematografie, era specialist, in schimb, in economie şi comerţ. Cu toate astea, pasiunea lui pentru literatura, viata traita si cinema, l-a transformat in critic de film şi ziarist.  Ajuns la Roma, debutează în lumea filmului ca si colaborator al lui Roberto Rossellini (cel mai important reprezentant al „neorealismului italian”), la filmul „Un pilota ritorna” (S-a întors un pilot), 1942. Apoi, colaborează la filmul neterminat al lui Luchino Visconti, „Il processo M. Tarnowska” (Procesul M. Tarnowska) şi la „Lo sceicco bianco” (Şeicul alb), 1952, în regia lui Federico Fellini. În Franţa, în 1943, este coregizor al lui Marcel Carné la filmul „Les Visiteurs du soir” (Trubadurii diavolului). Între 1943 şi 1950, realizează mai multe filme documentare, care ii contureaza poetica: relatia între personaj şi peisaj, sentimentul singurătăţii şi lipsa soluţiilor in fata viatii. În 1943, face o serie de filme de scurtmetraj, iar in 1950 realizeaza primul lungmetraj de ficţiune, „Cronaca di un amore” / Cronica unei iubiri, film cu tenta neorealista, care completeaza cu alte patru trăsături poetica cinematografica a autorului: construcţia fals poliţistă, structura antidramatică, pasiunile violente şi sentimentul culpabilităţii. 

Filmul lui Antonioni el este conectat la marea literatură interbelică: Alberto Moravia, Cesare Pavese, F. Scott Fitzgerald, Marcel Proust, la proza comportamentistă interbelică (Giuseppe Berto), specificul filmografiei sale constand tocmai în practicarea unei formule comportamentiste, in care accentul cade nu pe evenimente, ci pe fluxul gândirii, pe asociaţiile mentale, pe conduită. In 1955 realizează „Le Amiche” / Prietenele, care primeste Leul de Aur, la Veneţia, in 1957, film remarcabil pentru surprinderea psihologiei femeii, Antonioni fiind unul dintre cei mai subtili şi mai profunzi analişti ai sufletului si ai psihologiei femeii. În 1957 realizează  „Il Grido” / Strigătul, în care atinge culmea preciziei, un film despre alienare şi solitudine, despre incomunicabilitate. Filmul încheie prima perioadă, de formulă tradiţională, strălucind prin rigoare, ideea fiind că alienarea este un sentiment modern care nu cunoaşte graniţe. Urmează trilogia culpabilităţii, a solitudinii şi a incomunicabilitaţii („L’Avventura” / Aventura, 1960, Premiul special al juriului, Cannes; „La notte” / Noaptea, 1961, Ursul de aur, Berlin; şi  „L’ Eclisse” / Eclipsa, 1962, Premiul special al juriului, Cannes), apogeul creaţiei sale, capodoperă strălucită prin rigoare componistică şi ritmică, prin ambiguitate şi sugestie, ce defineşte poetica regizorului prin optica tragică, prin sugerarea cauzelor eşecului, prin antitradiţionalism, prin accentul pus nu pe poveste, ci pe gândire, nu pe personaje, ci pe fluxul conştiinţei, nu pe descrierea aparatului psihic, ci pe analizarea mecanismului psihic. Trilogia se mai remarcă prin rafinament, prin echilibrul figuraţiei, calitatea impecabilă şi inspirată a benzii sonore. În „Eclipsa”, critica socială este mai evidentă, ritmul este contrapunctic, prin alternarea unor secvenţe dinamice, zgomotoase (sala bursei) cu altele aproape statice, silenţioase, tăcute chiar (unele interioare, plimbările pe străzi pustii). Se sugerează sentimentele culpabilităţii, solitudinii, incomunicabilităţii şi prin punerea personajelor printre obiecte. Ideea acestui film este că însăşi natura, condiţia şi existenţa umană au intrat în „eclipsă”. Subtilă, discretă, profundă este sondarea sufletului femeii, a psihologiei acesteia. În acest sens, Michelangelo Antonioni, alături de Ingmar Bergman sau Andrei Tarkovski, este un caz de excepţie. El însuşi mărturiseşte: „am fost educat de femei, am crescut în mijlocul lor”.

Primul său film color,  „Deserto Rosso” / Deşertul roşu (1964), Leul de Aur, Veneţia, este un film despre alienare care continuă sensurile, semnificaţiile „trilogiei incomunicabilităţii”. Urmează, apoi, o altă capodoperă, „Blowup” (1966), Marele Premiu, Cannes, 1967, primul film al lui Antonioni realizat în străinătate, în Marea Britanie, ca primă tentativă de înfăptuire a unor sinteze artistice, culturale, spirituale, sufleteşti. Cu inovaţiile sale cromatice, stilistice şi scenografice, este un film de sugestie faustică, despre contradicţia realitate/iluzie.

Michelangelo Antonioni si sotia Enrica Fico 

Continuă cu „Zabriskie Point” (1969), un film despre conflictul, despre ruptura dintre generaţii, despre inevitabila stare de revoltă, despre nostalgia valorilor originare. În 1972, Michelangelo Antonioni arată un interes deosebit pentru spaţiul şi spiritul asiatic, realizând un documentar de lungmetraj, „Chung-Kuo” (China). Astfel, preocuparea sa iniţială pentru „document” capătă o nouă dimensiune prin acest film. Realizează apoi „Profesiunea reporter” (1974), un film despre raportul om-sistem, despre hazard, o meditaţie despre eşec şi despre moarte. 

Pe 19 decembrie 1985, Michelangelo Antonioni sufera un grav accident vascular, in urma caruia paralizeaza. Braţul drept i-a rămas definitiv inert şi si-a pierdut capacitatea de a vorbi. Asta nu l-a impiedicat, in 1995, sa realizează împreună cu regizorul Wim Wenders, filmul „Al di la delle nuvole” / Dincolo de nori, film prezentat în acelaşi an la Veneţia. Tot in 1995, Michelangelo Antonioni primeşte Premiul Oscar pentru întreaga activitate.

Despre un alt monstru sacru al celei de-a saptea arte, regizorul Ingmar Bergman, in partea a doua a articolului.

 

…